Primul pas pe un vapor l-am facut undeva cand eram in clasa a 2a. Si de atunci, s-a rupt filmul vietii normale si terestre. Apa de tank a intrat in sange si acolo a ramas. In 1992, pe cand aveam 19 ani, m-am angajat la primul meu loc de munca… evident, pe vapor. Si de atunci, aproape 24 de ani au trecut, aproape toti pe mare. Am lucrat pe tankuri petroliere, pe veliere de croaziere, pe pasagere de lux sau nave de expeditii, pe superyachturi private sau de charter…
Am lucrat cu echipaje multinationale/multiculturale, din cele mai diverse, mai ciudate sau mai interesante. Fiecare interactiune are ceva unic, diferit, ceva ce nu prea gasesti in nici un curs terestru de pregatire. Distanta in timp si mii de mile marine fata de familie si prieteni isi pun amprenta pe fiecare navigator, indiferent de pozitia la bord. Pe mare, la ore sau zeci de ore distanta de primul uscat civilizat sau de primul ajutor, tu esti medicul sau pompierul de serviciu. Nu e nimeni altcineva, acolo, in mijlocul marii, sa-ti spuna sa te dai la o parte ca sa-ti salveze pielea. Acolo se lucreaza in echipa. De la rutina zilnica la situatiile de urgenta. Trebuie sa te intelegi, sa colaborezi cu cei din jur, fiecare conform atributiunilor de munca sau de urgenta (rolul de echipaj). Totul functioneaza ca un mic oras unde fiecare departament are atributiunile lui bine definite pentru ca toata activitatea, ca nava, sa fie un tot unitar.
Antrenamentele de baza, pentru fiecare functie in parte pe mare se fac conform unor standarde internationale. Toti (indiferent de functia detinuta la nava) urmeaza aceste cursuri obligatorii, fie ca sunt de supravietuire pe mare, de prim ajutor sau de lupta contra incendiului (lista cursurilor obligatorii sau facultative este cu mult mai lunga!), in speranta ca niciodata nu va avea nevoie de ele. Unii se implica in aceste antrenamente (la uscat sau la bordul navelor), altii le trateaza cu superficialitate. Chiar daca au ceva vechime pe mare si stiu foarte bine riscurile la care sunt expusi totusi ignora antrenamentele bazandu-se pe experienta anilor pe mare. Acea periculoasa automultumire (complacency). Si mereu iti zici in gand… sper sa nu-l am pe cel din urma in echipaj. Unii sunt realisti asupra pericolelor care sunt la tot pasul pe mare, altii se cred mici supermani…
Eu am o vorba: creierul uman e cea mai mare curva. Stiu, nu suna academic. Pe mare nu esti academician. Esti navigator. Si chiar daca esti academician, in situatii limita titulatura conteaza mai putin. Ce conteaza este sangele rece si antrenamentul tau. Si al echipajului. Si un pic de noroc.
Acolo, statisticile (reale din pacate, dar pur matematice) frumos inflorate grafic sunt reci fata de realitatea si viata de pe mare. Manualele de psihologie, “coaching” sau “training” (ca tot sunt la moda), de cele mai multe ori scrise sau prezentate de persoane care nu au nici macar simpla experienta a vietii terestre, par doar niste copii triste a unor romane ieftine. Echipajul este un mare conglomerat de care depinde buna functionare si supravietuire. A ta, a tuturor, a navei si a marfii. Este un “big brother” la o scara diferita, dar cu zero optiuni de a devenii celebru.
De ce am facuta aceasta analogie intre navigatie si scufundari? Ambele au in comun factorul uman. In ambele situatii, supravietuirea (fizica dar si psihica) depinde de felul in care factorul uman se comporta, atat in individual cat mai ales in echipa (stiindu-se foarte bine ca efectul de “turma” este greu de controlat cand este vorba de panica). Si in scufundari, calitatea partenerului este esentiala. De ea depinde siguranta ta (si a grupului) si buna dispozitie. Dar asa cum mereu recomand cursantilor: fi tu bine pregatit si nu te increde niciodata 100% pe cel de langa tine. Pe uscat, la briefing pare a fi foarte increzator pe el, dar intr-o anumita situatie de stres minim, sub apa… poate degenera dintr-o situatie usor controlabila intr-una de nivel maxim de stres. Recomand citirea cartilor: “The six skills and other discussions” si “Staying alive” scrise foarte bine de catre Steve Lewis. Nimeni nu poate prezice cum se va comporta o persoana intr-o anumita situatie limita. Chiar daca standardele de antrenamente sunt relativ asemanatoare, urmand recomandarile EUF si WRTSC, factorul uman joaca si aici un rol important. Unii se automultumesc in nivelul profesional atins, altii vor prefera sa-si autoadministreaza din cand in cand cate un dus rece si sa-si reanalizeze nivelul de pregatire teoretic si practic pentru a trece la un nivel superior. Ceea ce inseamna per total, siguranta si placere in scufundare pentru el si pentru echipa lui!
Un foarte mare avantaj pe care profesia de navigator (la punte sau masina in special) il are in practica scufundarilor este, in opinia mea, cunoasterea foarte bine a arhitecturii unei nave (in general vorbind, deoarece exista evident diferente constructive intre tipurile de nave).
Pentru scafandrul ce doreste o explorare profunda si sigura a unei epave, cunoasterea general constructiva a unei nave ii confera avantajul de a intelege mult mai bine locul de scufundare de la prima vedere, de a se orienta mai bine in interiorul epavei, de a recunoaste in avans locurile potential periculoase, de a gasi mai usor solutii in situatii mai stresante in timpul penetrarii epavei.
Pentru un navigator, o epava nu va fi niciodata doar un maldar de fiare ruginite, indiferent de stadiul de degradare al structurii submerse. Pentru un navigator, o epava va fi intotdeauna o mica parte din el, chiar daca direct nu au apucat sa se cunoasca la suprafata. Un navigator va trata intotdeauna epava ca pe ceva intim, ceva unic, greu de inteles de fiinta pur terra firma si profana… O epava a avut candva o istorie. Unele au avut un trecut militar glorios, altele au avut un sfarsit tragic… Noi, navigatorii – scafandri, tratam intotdeauna nava/epava cu respect. Pentru ca stim ca de ea depinde viata noastra. Atat la suprafata cat si sub apa.
Ape linstite,
Costa, ANDI Tri-Mix Instructor L5, navigator de cursa lunga 🙂
T101 – Technical & Diving Ops®